Cultura crimei...la moroseni !
Alături de cântece populare, meşteşuguri şi obiceiuri în Maramureş şi Oaş s-a dezvoltat şi o altă cultură, mai ciudată, mai cruntă, dar la fel de veche: cultura crimei *În trecut, numărul crimelor din localităţi ca şi Borşa sau Bixad era mai mari decât cele ale naşterilor * Pentru bani, onoare sau dragoste, maramureşenii şi oşenii pun mâna pe cuţit şi ucid instinctual, fără regrete, după care se predau autorităţilor * Mai nou, „cultura crimei” a fost exportată, ca şi alte tradiţii, în Vest * Pentru maşini, bani ori femei, maramureşenii se ucid între ei şi peste hotare * Urmează o poveste halucinantă despre crime oribile, justiţie sătească şi prunci care jură cu mâna pe cuţit, deasupra mormântului părinţilor, răzbunare.
„Ionu lui Budu din Ţara Oaşului a ucis la nunta lui pe Finta, nobil în Mănăstirea Bixadului, mai ceva ca prinţul Danemarcei / A jurat răzbunare pe mormântul tatălui său şi Ţepeş Voievodul pentru motivul cruzimilor sale şi fărădelegii / Sângele cere sânge /În cuţitul strâns între dinţi la jocul miresei, Finta e mort cu ochii deschişi / Mâna miresei se întinde spre el să oprească sângele ce se revarsă cu bulbuci ca într-un izvor de apă minerală / Cine a strigat odată în noapte şi a fost mânat de fapta răzbunării / Are clipa regăsirii sale: pentru moarte se plăteşte moarte”. Poezia despre Finta şi Ionu Budului nu e singulară şi nici ciudată. În Maramureş şi Oaş,crima nu înseamnă doar pedeapsă şi păcat. E cântată, scrisă în poezii, însemnată în registre bisericeşti şi uneori chiar invidiată. De veacuri, oşenii şi maramureşenii omoară uşor şi repede, instinctual.
Aşa, cum îi vezi făloşi, în costume populare, cu flori roşii, ca sângele, coborând din maşini luxoase cumpărate pe bani câştigaţi cu greu în Vest ori stând drepţi în biserici, nici n-ai bănui că sub centura lor, zace, ca un testament, ori un blestem, cuţitul.
Aşa cum au în sânge demnitatatea, dârzenia ori hărnicia, unele neamuri au şi setea de sânge. Cultura crimei. O cultură la fel de veche şi autentică ca şi obiceiurile, tradiţiile, cultul lemnului ori a meşteşugurilor tradiţionale.
Mărturie stau registrele vechi, de înmormântare păstrate de preoţi, înţesate cu însemnări ale blestemului care curge în sânge şi face să curgă sânge:
„În 1887, Iacob Clum din Ţara Oaşului o murit de lovituri grele de secure.
În 1895, Ioan Silaghi de 27 de ani este ucis de cuţit, tot în acest an, Ioan Cioară de 34 de ani este ucis de cuţit. În 1900, Ierunca Viorel de 41 de ani este ucis cu coasa. În 1904, Vasuci Iuliu de 21 de ani are moarte violentă.
În 1905, Vasile Ciorcaş de 37 de ani este ucis cu sapă. În 1924 Dumitru Măli este ucis de Vasil şi Gheorghe Botoş la o nuntă. În 1931, pe Rus Marinca de 46 de ani o omorât-o bărbatu-său”. Sunt numai câteva dintre crimele trecute în registrul din Călineşti. Motivul: de cele mai multe ori, demnitatea, fala.
Maramureşenii suferă de un păcat capital: trufia. Iar pentru ei, apăsarea crimei e mai uşor de suportat decât apăsarea umilinţei.
Scriitorul Nicoară Mihali, care realizează o lucrare ştiinţifică pe acestă temă şi este regizorul unui film care dezbate pe larg subiectul crimei spune că cel mai vehiculat caz de acest fel este cel al lui Tămăşcău, din Bixad: „Era un om de temut. Avea casă, maşină, înainte de 1989. Era ajuns, bine văzut. După aceste apucături a intrat într-un bar cu alţi prieteni. L-a obligat pe unul să-l sărute în fund. Umilit, în văzul celorlalţi, de frică, a făcut asta, dar a spus că pentru o asemenea umilinţă trebuie să mă răzbun. Şi-a luat doi prieteni, la miezul nopţii s-a prezentat la uşa lui, s-a dat drept fratele lui. Ăsta i-a deschis. I-a dat cu un par în cap, a leşinat, l-au legat de mâini şi de picioare, l-au pus într-o căruţă. Unul dintre prieteni era căruţaş, celălalt era cu vioara.
I-a luat pe cei trei copiii a lui Tămăşcău din casă şi i-a aruncat lângă tatăl lor, unul avea 11 ani, unul 9 ani şi unul 7 ani. Mai târziu l-am filmat şi pe copilul de 11 ani, cu cuţitul în mână, cum a jurat pe mormântul tatălui său că îl va răzbuna, dar n-a avut pe cine.
Unul mână căruţa prin tot satul, de la miezul nopţii până dimineaţa, unul cântă din vioară şi cel care l-a sărutat în fund a împlântat cuţitul în el să-şi scurgă sângele. Dimineaţă l-au dus la marginea pădurii şi îl răstignesc. Asta s-a întâmplat prin 96-98. Procesul s-a mutat la căminul cultural. Au fost condamnaţi, cel care a cântat la vioară 18 ani, cel care a mânat căruţa 16 ani şi cel care a împlântat cuţitul14 ani. Cea mai mare vină o avea cel care a cântat la vioară. Cel cu vioara a murit la scurt timp. Apoi a murit şi căruţaşul, iar pe ucigaş l-au găsit mort cam în zona în care a fost răstignit pe cruce Tămăşcău. A fost un păcat grav pentru că trupul lui Tămăşcău a fost pus peste trupul lui Iisus. Şi sângele lui s-a scurs pe răstignire”.
Mihali spune că şi în zona Borşa, unde a copilărit, cultura crimei este la fel de puternică. Borşenii, obişnuişi să nu fie supuşi, omoară şi ei la fel de repede şi tot cu cuţitul. În trecut, anual aveau loc două-trei crime aici. Multe de la chestiuni mărunte. Chiar şi un dans cu partenera nepotrivită la o nuntă era un motiv suficient pentru o crimă.
Mai nou, borşenii şi oşenii au dus cu ei cultura crimei în Vest. Recent, un tânăr de 22 de ani l-a înjunghiat pe consăteanul lui de 27 de ani, la Paris.
Se pare că motivul era faptul că victima îi datora ucigaşului 200 de Euro. Tot în Franţa, doi borşeni s-au împuşcat pentru o maşină. În Portugalia, s-au ucis pentru o femeie. În Viena pentru un joc de cărţi. Mihali spune că: „În Oaş şi Borşa există o cultură puternică a crimei. Majoritatea crimelor se fac de dragul de a face crime. Motivele pentru care se ucide un om sunt extraordinar de banale. Faptul că a dansat cu femeia pe care o iubea e suficient. Maramureşenii şi oşenii săvârşesc păcatul trufiei, de a arăta că e mai mândru, mai bărbat, mai reuşit decât celălalt. Dacă puţin din această mândrie e lezată, individul se hotărăşte să facă dreptate”.
Statisticile sumbre demonstrează că crima nu are nici vârstă, nici sex. Nu foarte demult, o femeie de vreo 60 de ani din Certeze a ucis-o pe alta, prietenă de-a sa, pentru că a aflat că soţul o înşela cu ea. A aruncat benzină pe ea, a aşteptat să ardă şi s-a predat. Cei mai mulţi, după ce săvârşesc crima sau îşi răzbună tatăl ori bunicii ucişi la rândul lor, se predau. Nu regretă şi ar face oricând la fel, pentru că, în viziunea lor, nu există altă cale.
Ionu Moiş are păr alb şi o vârstă venerabilă. Dacă-l vezi, nici n-ai spune că în tinereţe a comis o crimă. S-a întors din Siberia. Avea 27 de ani şi s-a îndrăgostit de o fată din sat. Un alt băiat, care o plăcea, i-a spus s-o lase în pace. N-a ascultat, a făcut nuntă. „Concurentul” a venit la nuntă, a mâncat, a băut, dar a doua zi s-a luat la bătaie cu cumnatul lui. El a auzit şi l-a înjunghiat prin spate: „Am stat în spatele lui şi gata. O fost gata imediat. L-am şi potrocat. N-am fost pedepsit nicio secundă. Ne-o dus poliţia până în Satu Mare. Primaru ne-o dat acte şi de la procuratură ne-o dat foaie de drum. Şi gata. N-am făcut închisoare nicio secundă”.
Cu timpul, şi maramureşenii şi oşenii par să-şi fi acceptat cultura crimei. Aşa cum au acceptat porţile de lemn, tradiţiile, jocul la şură, sau aşa cum te resemnezi în faţa unei maladii grave. Doar cântecele şi strigăturile de la nunţi mai amintesc că, ce centuri, poartă cuţite: „Săraca centura mea/ Trei cuţite zac în ea/ Unul râde, unul plânge, unul zice că a bea sânge”.
În tradiţia populară, justiţia e simplă: pentru moarte se plăteşte moarte.
„Ionu lui Budu din Ţara Oaşului a ucis la nunta lui pe Finta, nobil în Mănăstirea Bixadului, mai ceva ca prinţul Danemarcei / A jurat răzbunare pe mormântul tatălui său şi Ţepeş Voievodul pentru motivul cruzimilor sale şi fărădelegii / Sângele cere sânge /În cuţitul strâns între dinţi la jocul miresei, Finta e mort cu ochii deschişi / Mâna miresei se întinde spre el să oprească sângele ce se revarsă cu bulbuci ca într-un izvor de apă minerală / Cine a strigat odată în noapte şi a fost mânat de fapta răzbunării / Are clipa regăsirii sale: pentru moarte se plăteşte moarte”. Poezia despre Finta şi Ionu Budului nu e singulară şi nici ciudată. În Maramureş şi Oaş,crima nu înseamnă doar pedeapsă şi păcat. E cântată, scrisă în poezii, însemnată în registre bisericeşti şi uneori chiar invidiată. De veacuri, oşenii şi maramureşenii omoară uşor şi repede, instinctual.
Aşa, cum îi vezi făloşi, în costume populare, cu flori roşii, ca sângele, coborând din maşini luxoase cumpărate pe bani câştigaţi cu greu în Vest ori stând drepţi în biserici, nici n-ai bănui că sub centura lor, zace, ca un testament, ori un blestem, cuţitul.
Aşa cum au în sânge demnitatatea, dârzenia ori hărnicia, unele neamuri au şi setea de sânge. Cultura crimei. O cultură la fel de veche şi autentică ca şi obiceiurile, tradiţiile, cultul lemnului ori a meşteşugurilor tradiţionale.
Mărturie stau registrele vechi, de înmormântare păstrate de preoţi, înţesate cu însemnări ale blestemului care curge în sânge şi face să curgă sânge:
„În 1887, Iacob Clum din Ţara Oaşului o murit de lovituri grele de secure.
În 1895, Ioan Silaghi de 27 de ani este ucis de cuţit, tot în acest an, Ioan Cioară de 34 de ani este ucis de cuţit. În 1900, Ierunca Viorel de 41 de ani este ucis cu coasa. În 1904, Vasuci Iuliu de 21 de ani are moarte violentă.
În 1905, Vasile Ciorcaş de 37 de ani este ucis cu sapă. În 1924 Dumitru Măli este ucis de Vasil şi Gheorghe Botoş la o nuntă. În 1931, pe Rus Marinca de 46 de ani o omorât-o bărbatu-său”. Sunt numai câteva dintre crimele trecute în registrul din Călineşti. Motivul: de cele mai multe ori, demnitatea, fala.
Maramureşenii suferă de un păcat capital: trufia. Iar pentru ei, apăsarea crimei e mai uşor de suportat decât apăsarea umilinţei.
Scriitorul Nicoară Mihali, care realizează o lucrare ştiinţifică pe acestă temă şi este regizorul unui film care dezbate pe larg subiectul crimei spune că cel mai vehiculat caz de acest fel este cel al lui Tămăşcău, din Bixad: „Era un om de temut. Avea casă, maşină, înainte de 1989. Era ajuns, bine văzut. După aceste apucături a intrat într-un bar cu alţi prieteni. L-a obligat pe unul să-l sărute în fund. Umilit, în văzul celorlalţi, de frică, a făcut asta, dar a spus că pentru o asemenea umilinţă trebuie să mă răzbun. Şi-a luat doi prieteni, la miezul nopţii s-a prezentat la uşa lui, s-a dat drept fratele lui. Ăsta i-a deschis. I-a dat cu un par în cap, a leşinat, l-au legat de mâini şi de picioare, l-au pus într-o căruţă. Unul dintre prieteni era căruţaş, celălalt era cu vioara.
I-a luat pe cei trei copiii a lui Tămăşcău din casă şi i-a aruncat lângă tatăl lor, unul avea 11 ani, unul 9 ani şi unul 7 ani. Mai târziu l-am filmat şi pe copilul de 11 ani, cu cuţitul în mână, cum a jurat pe mormântul tatălui său că îl va răzbuna, dar n-a avut pe cine.
Unul mână căruţa prin tot satul, de la miezul nopţii până dimineaţa, unul cântă din vioară şi cel care l-a sărutat în fund a împlântat cuţitul în el să-şi scurgă sângele. Dimineaţă l-au dus la marginea pădurii şi îl răstignesc. Asta s-a întâmplat prin 96-98. Procesul s-a mutat la căminul cultural. Au fost condamnaţi, cel care a cântat la vioară 18 ani, cel care a mânat căruţa 16 ani şi cel care a împlântat cuţitul14 ani. Cea mai mare vină o avea cel care a cântat la vioară. Cel cu vioara a murit la scurt timp. Apoi a murit şi căruţaşul, iar pe ucigaş l-au găsit mort cam în zona în care a fost răstignit pe cruce Tămăşcău. A fost un păcat grav pentru că trupul lui Tămăşcău a fost pus peste trupul lui Iisus. Şi sângele lui s-a scurs pe răstignire”.
Mihali spune că şi în zona Borşa, unde a copilărit, cultura crimei este la fel de puternică. Borşenii, obişnuişi să nu fie supuşi, omoară şi ei la fel de repede şi tot cu cuţitul. În trecut, anual aveau loc două-trei crime aici. Multe de la chestiuni mărunte. Chiar şi un dans cu partenera nepotrivită la o nuntă era un motiv suficient pentru o crimă.
Mai nou, borşenii şi oşenii au dus cu ei cultura crimei în Vest. Recent, un tânăr de 22 de ani l-a înjunghiat pe consăteanul lui de 27 de ani, la Paris.
Se pare că motivul era faptul că victima îi datora ucigaşului 200 de Euro. Tot în Franţa, doi borşeni s-au împuşcat pentru o maşină. În Portugalia, s-au ucis pentru o femeie. În Viena pentru un joc de cărţi. Mihali spune că: „În Oaş şi Borşa există o cultură puternică a crimei. Majoritatea crimelor se fac de dragul de a face crime. Motivele pentru care se ucide un om sunt extraordinar de banale. Faptul că a dansat cu femeia pe care o iubea e suficient. Maramureşenii şi oşenii săvârşesc păcatul trufiei, de a arăta că e mai mândru, mai bărbat, mai reuşit decât celălalt. Dacă puţin din această mândrie e lezată, individul se hotărăşte să facă dreptate”.
Statisticile sumbre demonstrează că crima nu are nici vârstă, nici sex. Nu foarte demult, o femeie de vreo 60 de ani din Certeze a ucis-o pe alta, prietenă de-a sa, pentru că a aflat că soţul o înşela cu ea. A aruncat benzină pe ea, a aşteptat să ardă şi s-a predat. Cei mai mulţi, după ce săvârşesc crima sau îşi răzbună tatăl ori bunicii ucişi la rândul lor, se predau. Nu regretă şi ar face oricând la fel, pentru că, în viziunea lor, nu există altă cale.
Ionu Moiş are păr alb şi o vârstă venerabilă. Dacă-l vezi, nici n-ai spune că în tinereţe a comis o crimă. S-a întors din Siberia. Avea 27 de ani şi s-a îndrăgostit de o fată din sat. Un alt băiat, care o plăcea, i-a spus s-o lase în pace. N-a ascultat, a făcut nuntă. „Concurentul” a venit la nuntă, a mâncat, a băut, dar a doua zi s-a luat la bătaie cu cumnatul lui. El a auzit şi l-a înjunghiat prin spate: „Am stat în spatele lui şi gata. O fost gata imediat. L-am şi potrocat. N-am fost pedepsit nicio secundă. Ne-o dus poliţia până în Satu Mare. Primaru ne-o dat acte şi de la procuratură ne-o dat foaie de drum. Şi gata. N-am făcut închisoare nicio secundă”.
Cu timpul, şi maramureşenii şi oşenii par să-şi fi acceptat cultura crimei. Aşa cum au acceptat porţile de lemn, tradiţiile, jocul la şură, sau aşa cum te resemnezi în faţa unei maladii grave. Doar cântecele şi strigăturile de la nunţi mai amintesc că, ce centuri, poartă cuţite: „Săraca centura mea/ Trei cuţite zac în ea/ Unul râde, unul plânge, unul zice că a bea sânge”.
În tradiţia populară, justiţia e simplă: pentru moarte se plăteşte moarte.
Dovezile crimelor din registrele bisericeşti
În 1887, Iacob Clum din Ţara Oaşului o murit de lovituri grele de secure.
În 1895, Ioan Silaghi de 27 de ani este ucis de cuţit, tot în acest an, Ioan Cioară de 34 de ani este ucis de cuţit.
În 1900, Ierunca Viorel de 41 de ani este ucis cu coasa.
În 1904, Vasuci Iuliu de 21 de ani are moarte violentă.
În 1905, Vasile Ciorcaş de 37 de ani este ucis cu sapă.
În 1924 Dumitru Măli este ucis de Vasil şi Gheorghe Botoş la o nuntă.
În 1931, Rus Marinca de 46 de ani o omorât-o bărbatu-său. – Călineşti.
Cămârsana
1863 – Iacob Drăga de 43 de ani, omorât.
1865 – Toader Simescu, omorât în armată.
1877 – Beni Ştefan de 40 omorât la o nuntă.
Glodan Ioan de 24 de ani omorât la aceeaşi nuntă.
Certeze
1918 – Gheorghe Oraş de 41 de ani împuşcat.
1907 – Demian Ştefan de 57 de ani l-o tăiat cu cuţitul la pântece.
1937 – Ioan Sas de 18 ani omorât la dans în Negreşti.
În urma acestui păcat al trufiei există o permanentă competiţie.
Literatura crimei
Cimitirele, inclusiv cele „vesele” sunt pline de dovezi ale păcatului sângelui: „În lume cât am trăit Baros Vasile m-m numit/ Să vă spun ce s-a întâmplat/ Din armată am plecat/ O venit un blăstămat, Covaci Ioan/ Cu cuţitul m-o tăiat, zilele mi le-o luat/ Cu altu’ m-o confundat/ Eu fără să fiu băut, zilele mi le-am pierdut/ Lângă hotel în Negreşti/ Tu Vasile nu mai eşti./ Eu viaţa o lăsai la 22 ani./ Mi-o cântat cucu cu dor ca să mor tânăr fecior./ În loc de căsătorie, moartea mi-o fost dată mie./ Să-i vădeţi pe-ai mei părinţi./ După mine ei tăt plâng şi se întreabă cu dor unde-i dragul nost fecior./ Cum nu-i pasă codrului că rupi o rămurea, aşa nu-i pasă criminalului de viaţa. / Amu în încheie io vă zâc la revedere”.
Sursa: Maramuresul Online
Maramuresul Online